Despre mine

Fotografia mea
M-am nascut pe 08.05.2009 in Timisoara, intr-o zi de vineri, la ora 13.00. Nu prea am plans cand am venit pe lume pentru ca eram foarte obosit si speriat de tot ce se intampla in jurul meu. Pana la urma mi-am dat drumul incet dar sigur, mai ales pentru ca cineva imi umbla in nas, dar m-am linistit cand o mana m-a ridicat si m-a asezat apoi pe pieptul mamei. In rest nu prea imi mai aduc aminte nimic din primele zile, pentru ca dormeam mult. Acum sunt mai maricel, in 08.11.2009 fac 6 luni, imi place sa ascult ce se intampla in jurul meu, sa mananc fructe pasate si sa ma joc cu manutele. Dar cel mai mult imi place sa fiu bagat in seama.

luni, 4 februarie 2013

Ganduri... partea intai / TRENUL VIETII

V-ati gandit vreodata la destinul vostru ca la un tren?
Eu da, din ce in ce mai des in ultimele zile... si am senzatia ca undeva, la un moment dat, am ratat o statie... sau am luat un tren gresit... sau poate l-am pierdut pe cel pe care trebuia sa-l iau de fapt... nu stiu... si nu pot sa spun STOP, sau sa schimb trenul, pentru ca NU POT.
Si ma mai gandesc la ceva foarte des in ultimele zile: ca viata mea este total diferita fata de cum mi-o imaginam eu cand eram copil si-apoi, cand eram adolescenta... Si iarasi, NU POT sa fac nimic sa schimb asta... Am fost un copil cuminte, imi aduc aminte si acum ca veneam de la scoala, nici nu dadeam uniforma jos si saream la birou sa-mi fac temele. Am fost premianta din clasa I pana in a VIII-a, am fost vazuta ca un out-sider in perioada liceului, dar mi-am gasit locul in facultate, pe care am terminat-o ca sefa de promotie, am ajuns sa lucrez in resurse umane, sa iubesc ce fac si sa-mi doresc mai mult... si dintr-o data... trenul meu a luat-o la vale cu o viteza incredibila si nu mai stiu cum sa-l opresc. Am un copil minunat fara de care nu imi pot imagina viata, care mi-a adus lumina in suflet si m-a facut un om de o mie de ori mai bun decat as fi visat vreodata ca pot fi, doar ca trenul meu nu se mai opreste... merge la vale.
Azi am vorbit cu cineva la telefon si am plans... si ea mi-a zis "hai ma, Diana, tu ai fost mereu cea care ne incurajai pe noi..." da, cred ca asa a fost. Pentru ca mereu am gasit puterea sa ma ridic de jos, indiferent cat de mult as fi cazut in gol... si stiu ca si acum o voi gasi, doar ca e atat de greu...
Stiti ce e ciudat la trenul asta? Ca pierzi calatori care credeai ca vor fi alaturi de tine pana la destinatie dar, in acelasi timp, pot veni altii care sunt mai haiosi, sau mai curati, care nu scuipa seminte pe jos si nu taie scaunele cu briceagul. Da, poti sa-ti faci prieteni noi, poate chiar atunci cand simti ca cei pe care credeai ca te poti baza te-au dat la o parte. Pentru ca asa e trenul asta, unii coboara si altii urca... Si pentru ca asa aranjeaza Dumnezeu lucrurile.
Dar cum spunea cineva, pe undeva, candva...  maine e o noua zi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu